Lumina dintr-o lume cenușie
M-am născut într-o Românie cu uși închise și cuvinte tăinuite.
Era vremea comunismului, când frica stătea la masă cu oamenii și liniștea devenise o formă de supraviețuire.
Magazinele erau goale, iar sufletele pline de tăceri forțate. Orice vorbă rostită prea tare putea ajunge la urechi străine.
Și totuși… în lumea aceea cenușie, eu am avut norocul să trăiesc într-un colț de lumină.
Familia mea – temelia din mijlocul furtunii
Părinții mei aveau o gospodărie simplă, dar plină de viață. Cu mâinile lor hrăneau nu doar trupul, ci și curajul nostru de a merge mai departe.
Din grădină, din coteț, din hambar... din trudă și dragoste, mama și tata reușeau cumva să ne țină deasupra lipsurilor.
Eu eram copilul cel mic, al patrulea, născut la distanță mare de frații mei. Poate tocmai de aceea, ei m-au privit mereu ca pe o jucărie vie – o sursă de râs, de alinare, de căldură într-o lume rece.
Am fost răsfățata familiei, ținută mai mult în brațe decât pe jos, mai mult în povești decât în grijile cotidiene.
Mama – lumina blândă
Relația cu mama mea a fost de vis. Ea a fost lumina blândă din toate umbrele copilăriei mele.
Cu vorba ei caldă și mâinile mereu ocupate, mi-a sădit în suflet cea mai prețioasă comoară: credința.
Nu ca pe un ritual sec, ci ca pe o prezență vie în fiecare zi – o încredere profundă în Dumnezeu, în puterea binelui, în sensul ascuns al lucrurilor.
Și mereu îmi repeta ceva ce avea să-mi rămână în inimă pentru totdeauna:
„Credința nu poate exista fără fapte bune și iubire de oameni.”
Nu era o simplă lecție – era însăși viața ei. O vedeam ajutând, iertând, dăruind din puținul pe care îl aveam.
Uneori îmi părea că nu-i pasă de cât de grea e ziua, atâta timp cât putea face o faptă bună sau aduce o alinare cuiva.
Așa am înțeles că a crede în Dumnezeu nu înseamnă doar să te rogi – ci să trăiești rugăciunea prin ceea ce faci, prin cum iubești și cum te porți cu ceilalți.
Tata – stânca neclintită
Tata era altfel. Om drept, ferm, sobru. Din cuvântul lui nu ieșea nimeni, căci dacă îndrăzneai, focul și para nu întârziau să apară.
Dar și el era o temelie: stabil, neclintit, ca o stâncă ce ține casa în picioare. Îl respectam cu teamă, dar și cu admirație.
Era un om cu viziune clară, profund anticomunist, și poate de aceea în casa noastră se vorbea mereu în șoaptă. Gardurile înalte din jurul curții nu erau doar pentru intimitate, ci și pentru protecție – de priviri, de urechi, de suspiciuni.
De la tata am învățat lecții care aveau să mă însoțească toată viața.
M-a învățat să iau decizii drepte, chiar și când sunt grele. Să mi le asum cu verticalitate. Să nu mă las influențată de nimeni, dacă în inima mea știu că e decizia corectă pentru mine.
Această lecție a fost o piatră de temelie a vieții mele. În toate încercările care aveau să vină, m-am întors mereu la ea.
Chiar și când am căzut. Chiar și când am fost singură.
Întotdeauna am știut că am dreptul – și datoria – să aleg conștient, să nu trăiesc după cum bate vântul, ci după cum bate sufletul meu.
Joia libertății
În casa noastră nu aveam televizor decât pentru știrile obligatorii în care era preamărit Nicolae Ceaușescu. Erau imagini monotone, reci, repetitive, lipsite de sens pentru mintea mea de copil.
Dar aveam radio. Un aparat vechi, dar viu, care părea să bată altfel decât ritmul rigid al vremurilor.
În fiecare joi seară, întreaga familie se aduna în jurul lui.
Tata stătea drept, cu fruntea ușor încruntată.
Mama tricota tăcută cu mâinile ei harnice.
Iar eu mă așezam cât mai aproape, simțind că acel moment era sacru.
Era timpul pentru Cenaclul Flacăra, condus de marele poet român Adrian Păunescu. Era singura oră din săptămână în care simțeam că aerul devine mai ușor.
Joia era despre libertate. Despre poezie. Despre muzică în care versurile aveau greutate – vorbe despre spirit, despre suflet, despre vis.
Sincer, nu înțelegeam atunci prea bine ce înseamnă „libertatea” despre care cântau sau vorbeau acei artiști. Dar simțeam.
Simțeam că mai există și altceva în lume, dincolo de frica în care trăiam, dincolo de uniformele gri și de șoaptele din jur. Era o scânteie. Un freamăt. O promisiune tăcută că viața poate fi mai mult.
O scânteie pentru mai târziu
Poate acolo, lângă acel radio, într-o joi seară, s-a născut și dorul meu pentru o altă viață.
O viață cu sens. Cu alegeri proprii. Cu credință și libertate trăite, nu doar visate.
Și dacă astăzi privesc în urmă, știu că acea scânteie nu s-a stins niciodată. Ea m-a condus, m-a ridicat și m-a însoțit în toate drumurile mele – chiar și atunci când viața m-a dus departe de România.